Omul flamand e prea generic. E nevoie sa ii dau un nume. Am sa ii zic Filip de la F(lamand) pentru ca F(lorin) nu imi place. Deci Filip al nostru, om destul de marginit in gandurile sale si fericit in felul lui, nu stie mai nimic despre ce o sa i se intimple in viitorul apropiat. Viata lui de simpleton se va schimba desigur (Intriga) si acest bildungs capata dimesiuni epice ca in orice roman de consum si care nu merita 2 bani, dar care se va bucura de un succes enorm ce nu poate fi masurat folosind metodele conventionale.
Sigur era o zi ca oricare alta, si de aici deducem bineinteles ca o sa se intimple ceva extraordinar, adica insasi faptul ca zic ca pentru Filip era o zi ca oricare alta deja insinuez ca se va intimpla ceva, ceva pentru care merita sa citim ceea ce citim, si sa consumam ceea ce consumam. Filip era un om simplu si nu avea vicii. Viciile nu il interesau, daca e sa o luam asa, nu prea il interesa nimic si nu isi dorea mai nimic, decat lucrurile simple in viata asta. Sa alerge dimineata la ora 6 si 30 cand inca e putina lume pe strada si sa asculte in casti muzica lui preferata in timp ce face asta. Ii place sa arunce flegme in timp ce alearga, iar ele sa se opreasca pe copaci si sa fie parca izolate in timp pentru ca alerga si nu mai putea arunca o a doua privire la copacul proaspat umezit ca sa observe ce s-a intimplat cu flegma lui. Filip era barbat.
Lui Filip ii placea sa faca pipi in dus dupa alergare si desigur se uita in jur ca nu cumva sa fie vreo camera ascunsa care inregistra acest fapt rusinos. Cand era doar un copil ii placea mirosul piinei prajite cu ou care o ura atat de mult la gust, dar era indragostit de miros. Asta face si acum, isi prajeste piinea cu ou, dar nu o mananca, doar o miroase in fiecare dimineata inainte sa isi inceapa ziua, ca asa ii placea lui sa faca. Desi era mereu singur nu ii s-a parut niciodata ca e singur. Nu detesta oamenii, dar oamenii nu prea ii alimentau mare interes. Cea mai frumoasa disciplina din scoala era fizica pentru ca era simpla de inteles. Cel mai interesant om desigur taticul geometriei analitice, filosoful si inteleptul Descartes caruia i se asemana, dar nu asa de tare incat sa i se indentifice. In general nu ii placea matematica pentru ca nu prea avea miros si nici gust. Vroia sa devina cineva mare si important si lumea sa ii urmareasca fiecare pas, dar niciodata sa nu stie din ce mamaliga este facut el defapt. Sigur neinteles a ramas, insa important si mare nu a devenit. In timpul liceului nu iesea cu nimic in evidenta si tot ce isi aminteste oricum din acea perioada ii da doar durere de cap si nu prea ii place sa se intoarca acolo. Facultatea fiind si ea o mica mare dezamagire, fiind cea care trebuia sa ii dea sensul si rostul vietii asa cum ia zis maicasa cand ii punea ciorba de fasole in fata care era placuta la miros dar fara gust. In schimb nu mai exista acea teribila si esuata apropiere de oameni care era in alte institutii ale societatii. Bineinteles era virgin, si acum este. Si nici nu prea are un viitor luminos in acest sens deoarece nu e tocmai genul de tip dupa care ar alerga echipa de volei amator feminin a Suediei. Cand mergi data viitoare pe strada sa te uiti atent la oamenii care trec pe langa tine si alege un om care e cel mai mult fad, cel mai neinsemnat si care nu poate sa manifeste nici un fel de interes pentru tine. Acela e Filip. Un nume atat de fad si neinsemnat precum al lui nu poate nici intr-o mie de ani sa provoace interes unei fiinte umane normale. E doar o veriga din lantul societatii, cea mai simpla si mai comuna veriga.
Nu vom putea sti niciodata de ce Filip nu prea are prieteni si sta singur in apartamentul lui, cum nu vom putea afla de ce apa e uda. Desi unora dintre voi i s-ar parea ca Filip al nostru duce o viata nefericita nu este deloc asa. El este chiar foarte fericit si traieste pentru lucrurile marunte si neinsemnate pentru multi altii. E un fel de poet, dar nu stie asta, daca ar sti cineva poate ca toata povestea noastra ar avea alt curs.
Ratiunea lui Filip era simpla, iar cauzalitatea ii guverna viata. Nu stia de ce se intimpla anumite lucruri, dar stia ca se intimpla dintr-o anumita cauza si ca un crestin de rand nu prea se obosea sa isi raspunda la intrebarile lui, si asta in pricipiu il face sa fie asa cum e.
Masina lui era una comuna, nici cea mai proasta nici capat de serie, ii placea totusi tancanitul ala din motor care il auzea de fiecare data cand pornea motorul si nu vroia sa mearga la mecanic ca nu cumva sa piarda acel tancanit magic. Superstitios fiind credea ca daca intr-o zi va disparea acel tancanit viata lui se va sfarsi, sau va nimeri intr-un accident. Repetitia pe care o executa in fiecare zi il facea fericit si il punea acolo unde ii era locul. Micile modificari puteau sa-l irite sau sa-l bucure foarte mult.
Defapt odata cand a fost la un banchet de la servici si s-a imbatat putin cu un fel de ceai din vodka cu lamaie s-a gandit ca asta e ceea ce il tine in viata si face ca viata lui sa fie interesanta.
In acea zi tancanitul nu s-a auzit. Nu ii venea sa creada ca s-a intimplat asta. Initial a crezut ca nu a auzit bine. In mod sigur nu a auzit bine. A oprit motorul si a pornit din nou. Nu se mai auzea nimic decat un motor bine intretinut proaspat iesit din atelier. Era enervat, apoi speriat, apoi panicat, paranoic si in final curajos.
- Miine imi cumpar alta masina. Azi am sa merg pe jos.
Pana la urma in timpuri disperate, trebuie sa actionezi disperat. Incepea sa deseneze o schema virtuala in mintea lui cum ar trebui sa ajunga la servici. Barbat fiind si avand o buna orientare in spatiul bidimensional nu a stat mult pe ganduri. Si-a luat ce avea de luat din masina si a pornit la drum. In scurt timp a inteles ca papucii lui nu erau facuti pentru mers pe strada si ca daca calca pe altceva decat mocheta de la birou il dureau talpile. Nu intelegea niciodata de ce trebuia sa poarte acei papuci. Doar pentru ca ceilalti colegii purtau aceeasi papuci a dedus ca asa ar trebui sa faca si el.
Facand traseul standart pe jos a observat ca putea sa faca in fiecare dimineata o scurtatura care ar fi putut sa-i salveze multa vreme si sa ajunga mult mai repede la servici. S-a bucurat de descoperirea lui. A intirziat desigur si nimeni nu observase ca intirziase si nu stia nimeni de grandioasa lui descoperire. George il astepta deja la biroul lui si ii zice ceva de genul:
- Nu ai idee unde e pixul meu maro? Ala care imi poarta noroc?
- Nu, imi pare rau. Nu am vazut pixul tau maro.
- Esti sigur? Pot sa jur ca pe aici l-am vazut ultima data.
George e un imbecil cu tatic foarte influent care a fost aruncat de stramosul lui intr-un birou confortabil si lipsit de orisice fel de responsabilitati pentru a putea pierde timpul in pace si altii sa lucreze linistit pentru promovarea lui. Totul era la locul lui. Ordinea perfecta pe birou. Calculatorul proaspat achizitionat de companie care merge struna. Asta era una din putinele lucruri pe care o putea agreea Filip. Un calculator nou in locul celui mai vechi. Fiind un angajat exemplar, a muncit toata ziua fara sa se opreasca, fara vreo pauza de tigara (Filip nu are vicii), fara conversatii stupide si fara rost cu colegii lui de servici. Interesant totusi ca in momentul cand trebuia sa plece nu stia la ce a lucrat toata ziua. Nu a putut insuma la ce a lucrat si ce a realizat. Dar asta nu l-a deprimat.
Cand a iesit din birou a realizat ca nu are azi masina si e ultimul care a ramas. Deci nu putea ruga pe nimeni sa-l lase acasa. Era deja intuneric, dar asta nu il deranja. Ce ar fi putut sa se intimple nu? Calea spre casa nu era nici scurta si nici lunga, asa.. cam o ora de mers pe jos. Nu ar fi putut lua autobusul sau taxi. Ii displacea ideea. Si oricum nu putea sa faca o schimbare atat de radicala in programul lui. Strazi intunecate si destul de pustii, dar nu foarte pustii, mai erau oameni pe strada care mergeau pur si simplu fiecare cu propria lor soarta si propriile lor probleme, care pe el nu il interesau. Ajuns pe o strada in care nu era lumina a incercat sa se grabeasca la urmatoarea iluminata. A grabit pasul. Aproape ca fugea, de parca era urmarit de un monstru cu vreo 20 de capete. Nu stia exact de ce ii era frica. Si stia ca nu e nimic acolo cu toate astea ii era frica. Cand a ajuns la capat a intors capul sa se asigure ca nu se mai afla in intuneric, iar cand a intors capul a dat peste o tipa.. cred ca avea vreo vreo 25-28 de ani poate mai tanara.
- Imi cer scuze, a zis ea.
- Nu aveti pentru ce. Eu imi cer scuze. Trebuia sa fiu mai atent.
- Mi se pare ca va stiu de undeva. (Intunericul inca era in spatele lui asa ca el s-a ferit mai inspre lumina si a lasat-o pe ea sa stea cu spatele la intuneric)
- Nu stiu, eu nu va cunosc.
- Pot sa jur ca va stiu de undeva. (Ea a observat ca el se uita in spatele ei si era putin transpirat si cu o privire ingrijorata si s-a uitat in spatele ei repede apoi a intors capul). Sunteti bine?
- Sunt bine, doar ca …
- Doar ca ce?
- Mi se pare ca …
- Ce?
- Nimic. Absolut nimic. (Ea a zambit)
- Inteleg… (Avand in continuare acel semi-zambet)
Nu intelesese de ce a zis asta. Nu avea de unde sa stie. S-a intors si a plecat. Brusc a grabit pasul si in timp ce trecea strada, ea strigase ceva, dar el nu a auzit prea bine si oricum nu parea sa fie ceva important. Cel putin asa credea el in secunda aia.
